Teama de a nu rămâne în urmă sau “Fear of Missing Out”Citire articol în aproximativ: 4 min

FOMO

Vă puteți imagina unui animal hăituit ce aleargă speriat fără să aibă curajul de a se uita în urmă pentru a vedea dacă sursa pericolului mai este acolo? Și care sfârșește epuizat, realizând că de multă vreme nu îl mai urmărea nimic? Astfel încât ceea ce a dus într-un final la epuizarea sa a fost doar doar propria frica?

Cam așa ne comportăm noi, oamenii, în încercarea de a nu rămâne mai prejos. Suntem mânați de o dorință permanentă de a face mai mult, de a cunoaște mai mult, de simți mai mult. Problema este că nu știm să ne oprim astfel încât această dorință se transformă în frică. În frica de a nu face îndeajuns, de a nu știi îndeajuns, de a nu simți îndeajuns.

Teama de a nu rămâne în urmă este definită ca o formă de anxietate manifestată prin teama permanentă că ceva se întâmplă în jurul nostru iar noi nu facem parte din acel ceva. Fie că există informații în jurul nostru pe care noi nu le accesăm, fie că nu avem parte de distracția de care au parte cei din jurul nostru fie că nu participăm la toate evenimentele ce ne ies în cale, fie că nu bifăm toate activitățile pe care ne-am propus să le facem.

Ideea centrală este cea a sentimentului de insuficiență, a sentimentului permanent de lipsă și insatisfacție din viața noastră.

Ceea ce a dus, de-a lungul timpului, la apariția acestui fenomen ce ne atrage pe tot mai mulți în vârtejul său este, pe de o parte, tendința umană, normală, spre auto-determinare, spre a realiza tot mai mult și mai bine, iar pe de altă parte, accesul liber la cât mai multe infomații legate de viața celor din jurul nostru și de domeniile de interes ale acestora, accesul liber la informatii legate de cursuri, conferinte si evenimente ce se desfasoară în jurul nostru sau la care participă cunoscuți.

Nu vrem doar mai mult, vrem mai mult decât ceilalți

Printre nevoile psihologice de baza ce determină dorința de auto-deteminare  a fiecărui individ se numărără:

  • nevoia de competență – respectiv nevoia de dobândire a cunoștințelor necesare pentru a evolua și a ne dezvolta;
  • nevoia de conexiune, respectiv nevoia de a experimenta sentimentul de apartenență – nevoie satisfăcută prin împărtășirea unor interese și experiențe comune cu cei din jurul nostru și
  • nevoia de autonomie, manifestată prin obținerea controlului asupra comportamentelor și scopurilor noastre;

Așa cum spuneam, nevoia de autodeterminare este bună, ea este cea care ne împinge să ne dezvoltăm. Ce facem însă atunci când lucrurile scapă de sub control? Atunci când nevoia de autodeterminare ne împinge, sub toate aspectele ei, să devenim victime ale acestei frici de a nu rămâne în urmă, de a nu acumula suficiente informații, de a nu fi parte din întreg, de a nu deține controlul asupra a ceea ce se întâmplă cu noi și în jurul nostru?

Și ce se întâmplă dacă, pe lângă această nevoie de autodeterminare dusă în extrem, apare, asta dacă dacă nu există deja bine implantat din copilărie, sentimentul de competiție?

„Dacă X a făcut un curs, musai trebuie să îl fac și eu!” „Am văzut lista de cărți citite de Y, trebuie să le citesc și eu!”. Și o să mă opresc cu exemplele doar la ceea ce însemna dorința de afimare intelectuală. Pentru că, bineînțeles, sentimentul de competiție e manifestat în toate sferele vieții noastre. Atât în ceea ce privește dezvoltarea personală cât și cea profesională, financiară și intelectuală.

Ne dorim mai mult, mai bine, mai repede!

Dar acest mai mult, mai bine, mai repede, ce pe termen scurt ne calmează teama de nu rămâne în urmă, vine cu multă presiune și stres. Pentru că, din păcate timpul nu se dilată, iar contextele noastre de viață și resursele, atât cele interioare cât și cele exterioare, diferă foarte mult de la o persoană la alta. Ajungem deci să trăim sub o presiune constantă de a face lucruri asemeni altora, de a nu pierde oportunități, de a nu fi mai prejos. Fără voia noastră ne trezim prinși într-o cursă infernală în care, indiferent de efortul depus, tot nu vom ajunge la linia de final. Pentru că linia de final se va depărta pe măsură ce ne apropiem de ea. Mereu va fi cineva care va face mai mult, sau mai bine, sau diferit. Mereu vor exista oportunități ce ne vor scăpa. Alergând însă, în permanență mânați de această frică de a nu pierde ceva, ajungem să pierdem tot, să ne înconjurăm de o stare de stres și insatisfacție. Ajungem să rămânem blocați în ideea că nimic din ceea ce facem nu este suficient.

Precum o spirală descendentă, acestă stare va atrage după sine o scădere a stimei de sine, a încrederii în forțele proprii. Pe măsură ce vom fi tot mai angrenați în acest sistem, stima noastră de sine, încrederea că ceea ce facem facem bine va fi tot mai mică. Iar noi vom căuta să ne implicăm și mai mult, sperând că astfel vom ajunge să ne vedem altfel. Vom căuta validare exterioară, validare ce va fi tot mai greu de obținut.

Dacă am înlocui teama de a nu rămâne în urmă cu bucuria de a face lucrurile în acord cu ritmul și valorile noastre?

Dacă am avea curajul de a face un pas în lateral? De a ne permite o clipă de respiro? O clipă în care să observăm,  să ne uităm, așa cum foarte des îmi place să o spun, mai degrabă spre ce am realizat noi, spre valorile și identitatea noastră și mai puțin spre ograda celorlalți. Să ne conștientizăm  adevăratele nevoi și să ne concentrăm energia spre satisfacerea acestor nevoi. Să ne dăm seama unde suntem, de unde am plecat și unde dorim să ajungem. Și cel mai important, să avem claritate asupra modului în care dorim să ajungem acolo. Pentru că rătăcind haotic într-un labirint nu facem decât să ne epuizăm forțele.

Suntem indivizi unici. Și tocmai această unicitate ne face speciali. Suntem genetic diferiți, suntem educați și trăim în medii sociale diferite, avem contexte de viață diferite. Este imposibil să putem face toți aceleași lucruri în același ritm. Chiar dacă am ajunge să le facem, ele tot ar fi diferite prin amprenta personală pe care ne-o vom pune asupra lor.

De ce să ne scăldăm așadar în hormonii stresului și ai anxietății de teama că dacă noi nu facem ceea ce fac ceilalți, vom rămâne în urmă?

De cele mai multe ori, oportunitățile după care alergăm orbește ne fac să nu vedem oportunitățile și mai mari pe lângă care trecem. Cum ar fi să devenim conștienți de ce știm și putem acum, de ceea ce vom ști și vom putea mâine, și tot așa? Acceptând că vor fi lucruri pe care nu le vom ști sau nu le vom face niciodată. Și că este ok să fie așa.

sursă foto: unsplash.com

Categorii Coaching Dezvoltare personală Inteligența Socio-Emoțională
Alexandra Dimoftache

Alexandra Dimoftache, mai mult decât am fost ieri și mai puțin decât voi fi mâine! Sunt Coach Transformațional, Trainer Circle of Security, Master Practitioner NLP, studiez Psihologia si Mindfulness-ul. Mă bucur de "aici și acum", caut sensuri, îmbrățișez viața, construiesc spații de reflecție pentru frumusețea și profunzimea celor din jurul meu. Zâmbesc, iubesc oamenii și nu uit sa privesc cerul!

Lasă un răspuns

Adresa ta de email nu va fi publicată. Câmpurile obligatorii sunt marcate cu *