Nu știu, nu pot, sunt tristă, îmi este greu, am nevoie de liniște…
De câte ori aceste stări perfect normale, prin care orice părinte trece, nu au stârnit în noi senzații de vinovăție față de copiii noștri? Sau, nerecunoscute și acceptate la timp, nu au dus la răbufniri necontrolate?
Copiii ne privesc ca pe niște supereroi, cu puteri inimaginabile. Și pentru asta, din fericire, nu trebuie să facem mare lucru. Sunt mândri de noi indiferent ce am face. Ne privesc cu admirație, ne văd ca pe cei mai capabili oameni care au existat vreodată. Și, inconștient, ne preiau ca și model în viață.
“Mami, tu ești prințesa mea!” sau “Tati, tu le știi pe toate, nu este nimeni ca tine!”. Auzim atât de des aceste expresii în dialogurile apărute peste o mânuță firavă de copil ținută protector de o mână de părinte. Copiii ne iubesc necondiționat și au nevoie de modelul nostru pentru a se forma ca și adulți. Și ce poate fi mai bun decât să le oferim acestora un model de adult echilibrat?
Și noi, în calitate de părinți, suntem zilnic supereroii copiilor noștri, făcând totul pentru a le fi bine. Iar asta de multe ori vine la pachet cu epuizare fizică, emoțională și stres. Ne simțim responsabili pentru sarcina divină pe care am primit-o, aceea de a modela un om, și de multe ori ne luăm rolul de supererou mult prea în serios. Refuzăm să acceptăm că nu le putem face pe toate, că de multe ori ne lipsește timpul necesar, că nu avem răspunsurile la toate întrebările, că nu putem satisface toate nevoile, că avem zile proaste, că avem și noi nevoi nesatisfăcute și nevoie de sprijin.
Și, când mult devine prea mult, apar răbufnirile iraționale, supărare, crize, țipete. Iar copilul? Copilul este total bulversat. Supereroul lui s-a transformat în balaur într-o fracțiune de secundă. Și el nu înțelege de ce. Iar după ce trece furia apare în noi vinovăția față de modul în care ne-am comportat. Și căutăm să reparăm, prin gesturi, prin cuvinte, prin gesturi și cuvinte.
Dar răul a fost produs, am dat tot și am luat tot. Și copilul vede cât de repede ne putem transforma din supereroi în monștri. Iar cauza acestei transformări rămâne de neînțeles pentru ei. În mod cert nu vor înțelege că oboseala și problemele negestionate la timp lasă loc unor reacții iraționale. Pentru că da, dacă gândim rațional, nu ar trebui să ducă acolo…Și ce este cel mai rău este faptul ca ai noștri copii vor trăi cu spaima că oricând pot apărea astfel de reacții. Și, încetul cu încetul, le vor modela și pe acestea.
- Mami, azi am avut o zi grea, simt nevoia să mă liniștesc puțin înainte de a continua jocul!
- Mami, răspunsul la această întrebare nu îl am, o să mă lași să mă informez și o să îți spun!
- Mami, astăzi sunt puțin tristă și aș avea nevoie de o îmbrățișare!
Toate răspunsurile de mai sus sunt parte dintr-un dialog tămăduitor. Un dialog în care ne recunoaștem nouă în primul rând, și apoi copiilor că nu suntem ființe perfecte. Că suntem vulnerabili și că este în regulă să fie așa. Dar, mai ales, preîntâmpinăm reacții iraționale. Nu lăsăm oala sub presiune să explodeze lăsând urme în sufletul copiilor noștri și al nostru, ci slăbim ușor presiunea. Și găsim în copii parteneri cu ajutorul cărora învățăm și pe care îi învățăm să își dezvolte răbdarea, empatia și compasiunea, față de noi în acele momente și față de ei în situații viitoare.
Niciun om nu este perfect, nu are toate răspunsurile și nu poate face orice. Suntem vulnerabili, putem avea zile mai bune și mai putin bune. Putem face față mai bine sau mai puțin bine unor situații și ne putem asuma pe deplin anumite eșecuri. Important este să acceptam acest lucru, să nu ne ferim să ne arătăm aceasta latură. Pentru că, da, suntem supereroii copiilor noștri dar orice supererou obosește din când în când și este normal să fie așa.
O săptămână frumoasă dragi supereroi! Cu empatie și compasiune mai ales!
sursa foto: wwww.pregnantchicken.com
