Zielele trecute vorbeam cu o prietenă ce ține cursuri în același timp la o școală de stat și la o școală privată. Și îmi spunea că zilele în care merge în privat sunt extrem de obositoare, copiii sunt foarte agitați, neatenți, răspund obraznic și par total dezinteresați. În același timp, în școala de stat, unde sunt de două ori mai mulți copii, lucrurile stau cu totul altfel. Copiii ascultă, respectă reguli, sunt atenți și implicați. Și oarecum am legat asta de mai mulți factori – starea copiilor este, în mare parte, dictată de ceea ce primesc sau nu primesc acasă. Câtă conectare, prezență și atenție primesc din partea părinților, cum li se setează limite sănătoase, cum sunt sprijiniți să își autoregleze emoțiile. Și, ulterior, de cum se raportează școala la ei. Cum sunt stabilite reguli și limite, cum sunt învățați să se raporteze la comunitate. Ce aduc și cum aduc în comunitate.
În același timp ma gândeam la faptul că tot mai mulți profesori se plâng de faptul că elevii devin tot mai lipsiți de respect, de neatenți, de gălăgioși, de dezinteresați de ce se întâmplă la clasă. Și, invariabil, m-am gândit că tot arătăm cu degetul spre sistemul de învățământ, pe programa prost implementată, pe profesori demotivați, nesusținuți într-o pregătire continuă, pe metode de predare neadaptate realității actuale. Lucruri foarte reale, dealtfel. Dar omitem ceva extrem de esențial.
Școala ca școala, dar noi în calitate de părinți, ce facem?
Puțin se discută despre implicarea părinților în educația copiilor după vârsta școlară. Despre stările cu care copiii vin de acasă. Mulți dintre noi cred că am rămas cu impresia că după “cei 7 ani de acasă” educația copiilor revine în exclusivitate școlii, mediului academic. Și, pentru mulți, cei 7 ani de acasă sunt de fapt 3 sau din păcate și mai puțin.
Odată predați grădiniței sau școlii pare că noi, părinții, suntem cumva degrevați de sarcina continuă a educării lor. Însă sănătatea emoțională a copiilor stă în continuare în mâinile părinților.
Acesta este cel mai important lucru pe care trebuie să îl înțelegem noi ca și părinți. Pentru ca apoi să ne preocupăm cât mai intens și de sănătatea noastră emoțională, ce va influența, fără doar și poate, sănătatea emoțională a copiilor noștri.
Comportamentele copiilor noștri în colectivitate derivă din modul în care noi, în calitate de părinți, reușim să le satisfacem sănătos nevoile lor emoționale. Nevoi emoționale care se împart în doua mari categorii: nevoi de atașament și nevoi de explorare.
Să le explorăm, așadar, pe rând:
Nevoia de atașament. Este nevoia cu care copiii se nasc. Mai importantă chiar decât nevoia de hrană, este nevoia de atașament. Pe scurt iubire, dar iubire sănătoasă care să le ofere o plasă de siguranță în viață.
Cum se manifestă această nevoie?
a) În primul rând prin nevoia de a fi ocrotiți. În termeni sănătoși această nevoie este satisfăcută prin a fi acolo pentru copiii noștri atunci când aceștia au nevoie. Să le oferim spațiu de siguranță, să îi vedem, să îi auzim, să le simțim emoțiile. Să simtă că sunt protejați și feriți de pericole reale.
În realitate însă, mulți părinți adresează această nevoie fie prin sufocarea copilului cu grija excesivă, fie prin indiferență și lipsă de implicare și prezență față de grijile și nevoile copiilor. Ce se întâmplă cu copiii când primesc un astfel de răspuns de la părinte? Se simt mereu în pericol, mereu amenințați. Și se vor comporta ca și cum fiecare om, fiecare situație în care se află, reprezintă un potențial pericol. Vor adopta astfel un compotament fie de retragere, neimplicare și permanentă defensivă, fie vor fi mereu pe picior de război și apărare.
b) Apoi, prin nevoia de a fi liniștiți. Atunci când reacțiile copiilor scapă de sub control, rolul nostru de părinți este să fim acolo pentru ei. Să îi liniștim, să îi calmăm, să le oferim spațiu de conținere. Pentru ca, treptat, ei să poată face singuri asta. Și pentru ca acest lucru să se întâmple trebuie în primul rând să fim noi într-o stare de calm. Să avem noi capacitatea de a ne liniști pentru a fi alături de copiii noștri.
Ceea ce se întâmplă însă de multe ori este că atunci când copiii sunt agitați, răspunsul nostru este unul care îi agită și mai tare. Țipăm și noi, devenim și noi agitați și lucrurile escaladează.
În timp, copiii crescuți cu astfel de reacții din partea părinților nu vor deprinde capacitatea de a se liniști, vor fi mereu agitați, nervoși și gălăgioși.
c) Copiii au nevoie să ne bucurăm de ei.
Nu de ceea ce reprezintă ei ci de ceea ce sunt ei.
Copiii trebuie să simtă că pentru noi aceștia sunt cei mai importanți de pe pământ prin simplul fapt că sunt, nu pentru calitățile pe care le au. Trebuie să crească având convingerea că sunt centrul Universului, dar, și este foarte important acest dar, că așa sunt și ceilalți copii. Ca indiferent ce fac sunt suficienți, sunt destul.
Ceea ce se întâmplă însă de multe ori este că părinții își iubesc copiii pentru ce sunt aceștia, nu pentru cine sunt. Sau mai bine spus, asta este ceea ce transmit copiilor. Și atunci nasc în aceștia dorința de a satisface în permanență așteptările părinților. Pentru că numai în acest fel se simt valorizati. Principala lor preocupare este să nu dezamăgească. Iar atunci când presiunea este prea mare, mulți se simt epuizați. Și renunță crescând astfel cu un sentiment că indiferent ce vor face tot nu va fi de ajuns. De ce să se mai obosească să facă ceva?
Cum se vor comporta astfel de copii la școală? Fie vor fi hipercompetitivi, punând în permnență interesul lor în fața interesului de grup, fie vor fi dezinteresați, plictisiți și absenți atunci când vor primi o sarcină.
d) Ultima, dar poate cea mai importantă manifestare a nevoii de atașament este nevoia de a le fi organizate emoțiile. Primul pas în procesul de învățare a autoreglarii emoționale îl reprezintă organizarea emoțiilor de către părinți. Părinții sunt cei ce îi învață inițial cum să recunoască, să eticheteaze și să gestioneze o emoție. Iar apoi, treptat, aceștia capătă abilitatea de a-și gestiona singuri emoțiile.
Atunci când noi ca și părinți nu suntem capabili să ne gestionăm emoțiile, nici nu putem transmite asta copiilor noștri. Și, aflați într-o furtună de emoții, fără posibilitatea de a împrăștia norii de pe cer, copiii noștri ajung la școală. Unde, pe lângă emoțiile cu care vin de acasă, se mai adaugă emoțiile pe care contextul școlar și colectivitatea le stârnesc. Și astfel, copiii vor deveni un tăvălug de emoții, cu reacții comportamentale tot mai diferite și ciudate. Incapabili să le înțeleagă și cu atât mai puțin să le regleze. Vor fi furioși, vor plânge ușor, vor deveni agresivi, sau se vor retrage inexplicabil. Cu alte cuvinte vor fi acei copii problemă din clase.
a doua nevoie principală a copiilor este nevoia de explorare. Respectiv acea nevoie cu care copiii pleacă să descopere lumea, prin care se desprind de noi și devin la rândul lor adulți.
La rândul ei, nevoia de explorare a copiilor se manifesta prin:
a) Nevoia lor de a fi supravegheați. Da, pentru a explora nestingheriți, copiii trebuie să capete curaj și siguranță. Iar curajul și siguranța le capătă prin conștientizarea faptului că sunt supravegheați. Că cineva este acolo, în umbra lor, pentru a se asigura că sunt în siguranță. Că le sunt trasate reguli și limite de explorare. Că, la nevoie, pot obține sprijin de la noi.
Ceea ce facem de multe ori noi este că, fie le îngrădim această nevoie printr-o prezență intruzivă și permnentă, ce le inhibă nevoia de explorarea, făcându-i dependenți de prezența noastră și incapabili să rezolve anumite probleme singuri, fie suntem total absenți din rolul de supraveghetor astfel încât copiii cresc fără limite, nu respectă reguli, nu au sentimentul de apartenență și siguranță. Iar acești copii ajunși în colectivitate fie sunt incapabili să ia decizii și să aibe inițiative, fie nu sunt capabili să respecte reguli și să accepte limite în interacțiunile cu ceilalți.
b) Nevoia de a ne bucura alături de ei. Copiii vor să vadă că mai avem încă capacitatea de a ne bucura alături de ei. De a ne juca, de a explora, de a experimenta prin joc și joacă alături de ei. Aici, mulți dintre noi suntem incapabili să ieșim din hainele de adult responsabil și să redescoperim împreună și de dragul copiilor noștri copilul nostru interior. Uităm că avem lângă noi copii și că cea mai bună cale de conectare cu ei este jocul și iubirea, aceste limbaje comune pe care le avem. Suntem prea rigizi, prea ocupați, prea absenți, prea obosiți ca să ne bucuram alături de ei.
Copiii care nu se mai joacă alături de părinții lor pierd încetul cu încetul conectarea cu aceștia. Devin absenți, închiși în ei, caută alte metode de a-și satisface această nevoie. Metode ce nu implică, din păcate, conexiunea umană. Și ajungem să ne plângem că stau prea mult pe tabletă, pe telefon, că nu își mai pot menține atenția focusată, că sunt ușor distrași de la sarcinile ce li se dau.
d) Nevoia de a fi sprijiniți, de a fi ajutați. Copiii trebuie să se simtă sprijiniți de către noi. Să aibă siguranța că cineva le insuflă energia, siguranța și încrederea de a merge mai departe, Și că, la nevoie, suntem acolo pentru ei. Indiferent de natura și gravitatea problemei. De multe ori însă rămânem blocați în critică crezând că astfel îi motivăm, sau suntem indiferenți la realizările copiilor.
Atunci când ne caută privirea pentru a vedea dacă am observat ce realizare au avut, fie că este un mic pas, o minge nimerită în poartă sau o notă peste așteptările lor, ceea ce trebuie să facem este să le împărtășim bucuria. Fără a le menționa că puteau mai bine sau că alții s-au descurcat mai bine. Atunci când vin să ne solicite sprijinul ceea ce trebuie să facem este să fim alături de ei, iar ei, primind acest sprijin, vor găsi singuri soluția. Fără critică și fără comparații. Astfel nu se vor mai simți singuri în furtuna. Comportamentul notru pasiv sau critic îi învață însă pe copii că nu este nimeni să îi ajute sau să îi sprijine și că trebuie să se descurce singuri.
Și vor deveni la rândul lor copii care nu acceptă ajutorul, împovărați de greutatea de a se descurca singuri, critici la adresa celor care nu o fac.
Majoritatea comportamentelor copiilor din colectivitate provin din modul în care, acasa (și la școală, bineînțeles) le sunt satisfăcute aceste nevoi…
Deci da, sistemul de învățământ este deficitar – prin planificare, prin organizare, prin aplicare. Dar principala cauză a comportamentului dezorganizat al copiilor pleacă de acasă. Și ține de modul în care alegem să îi privim pe copiii noștri, să ne comportăm cu ei, să explorăm alături de ei, să ne implicăm alături de ei, să le oferim siguranță, prezență, conectare și iubire.
- Copiii sunt neatenți la clasă. Neatenția este un semn de deconectare. Cum suntem noi acasă, cu copiii noștri? Câtă atenție le acordăm? Cum le cultivăm atenția?
- Copiii sunt gălăgioși, nu respectă reguli. Copiii răspund obraznic. Cum le-am satisfăcut noi acasă nevoia de a fi supravegheați? I-am învățat importanța regulilor și limitelor? Aplicăm reguli și limite în familie sau creștem copiii liberi, neîngrădiți și total haotici?
- Copiii sunt incapabili să gestioneze conflicte, să își controleze emoțiile și comportamentele. Cum am fost noi capabili ca și părinți să ii linistim atunci când emoțiile o iau razna, cum am fost alături de ei pentru a-i ajuta să își gestioneze emoțiile, sa înțeleagă și să integreze stările conflictuale?
- Copiii sunt agresivi verbal și fizic, discriminează și judecă. Cum i-am învățat pe copii despre iubire, despre acceptare, despre diversitate?
- Copiii sunt dezinteresați de ce se întâmplă la clasa. Cât de mult am fost alături de ei, cu curiozitate și implicare în ceea ce fac la școală? Mulți părinți habar nu au ce materii studiază copiii la școală, nu mai vorbim deci despre a dezbate alături de ei teme, subiecte, idei de proiecte. De a-și arăta interesul pentru ce fac aceștia.
E simplu să aruncăm mingea doar în terenul altora. Realitatea este însă că miza este prea mare și ar trebui să întoarcem lupa și către noi. Ce putem face noi pentru copiii noștri?
sursă foto: unsplash.com
