Tindem natural către o stare de echilibru. Ne tememe de noutate și de tot ce poate aduce ea. Preferăm compromisul unei stări cunoscute dar nu neapărat satisfăcătore, riscului unei schimbări.
Ca să creștem avem însă nevoie de schimbare.
Evenimentele din viața mea din ultima vreme, m-au adus într-o altă relație cu modul în care percep și accept schimbarea. Am început să privesc teama de necunoscut, desprinderea de oameni, locuri și obiceiuri familiare din viața mea, ca pe un proces și nu ca pe o pierdere. Văd transformarea în mine și în jurul meu, accept durerile și inadecvarea de momennt ca pe un drum necesar pentru devenirea mea.
Conformismul și comoditatea m-au ținut multă vreme blocată în starea de conservare. Iar starea de conservare pura nu există. În timp apar procese de dezintegrare. La fel și cu starea noastră. Nu o putem conserva la infinit. Treptat am început să resimt inadecvarea ca pe niște haine ce deși îmi rămăseseră mici, mă încăpățânam să le port în continuare. Am înțeles la un moment dat că trebuie să îmi asum fie incertitudinea schimbarii, ce poate duce la evoluție, fie stagnarea ce, cu siguranță, va duce în timp la un sentiment de insuficiență. Lucrurile în viață se schimbă și este normal să îmi asum schimbarea. Provocarea a fost, însă, să accept toate emoțiile cu care vine această schimbare atât de necesară.
Câteodată rădăcinile trebuie tăiate pentru ca seva să pătrundă în interior
De multe ori schimbarea se produce treptat, fără să resimțim un impact major. Însă sunt și situații în care, pentru a merge mai departe, pentru a asculta adevărata chemare, este nevoie să tăiem cu totul rădăcinile ce ne țin blocați. Și atunci lucrurile capătă o cu totul altă amploare. Ni se pare că nu mai recunoaștem nimic, că nu mai avem niciun punct de sprijin. Și prima reacție va fi de a ne întoarce la punctul de conservare, de a căuta familiaritatea, chiar dacă aceasta presupune asumarea blocajului.
Inițial am privit schimbarea, renunțarea la tot ce mă ținea blocată, ca un sacrificiu. Ceva din mine se rupea și asta presupunea durere. Iar instinctul a fost acela de a căuta să diminuez sau să îndepărtez durerea. Să mă amăgesc că lucrurile mai pot fi la fel. Că poate sentimentul meu nu este unul real. Căutam inconștient argumente pentru refuzul schimbării, sădind în mine, în același timp, un sentiment de vinovăție. Sentimentul de inadecvare e al meu, deci tot la mine trebuie să fie și “problema”.
Tocmai acela a fost momentul în care am învățat să stau cu durerea. Să învăț să o accept ca parte din procesul de creștere. Să am curajul de a spune NU lucrurilor ce nu mă mai reprezentau. Să am încredere în necunoscut. Pentru că noii vlăstari și mugurii unui nou început apar numai atunci când rădăcinile au forța să tragă seva pământului.
Metaforic, desprinderea de trecut, presupune o lungă călătorie interioară, o călătorie vindecătoare. Asemenea eroilor din basmele copilăriei noastre, pentru a deveni mai puternici, pentru a accepta noul statut este nevoie de lunga călătorie a schimbării. Călătorie în necunoscut, presărată cu teamă, pericole și încercări. În solitudine, bazându-ne pe propria intuiție, pe ajutorul apărut în mod miraculos pe parcurs.
Asemenea eroilor basmelor noastre, o călătorie de întoarcere care sine presupune rupere de tot ce era familiar, deschidere către oportunitățile ivite pe drum, încredere în ceea ce va veni, înțelepciunea pentru a recunoaște semnele ce apar.
Nu am pierdut aspecte ale vieții, ci le-am integrat în schimbare
Această călătorie aduce însă și un transfer de putere, prin eliberarea a ceea ce ne ține pe loc, ajungem să ne luăm viața înapoi. Toată energia blocată în tendința noastră spre conformitate, spre hrănirea unor himere ce țin de exterior și nu de adevăratele noastre valori, este eliberată. Și va fi astfel folosită în mod conștient pentru a ne dezvolta.
Am căpătat curajul de a tăia rădăcinile ce nu mă mai susțineau. Curajul de a îmi accepta teama, vulnerabilitatea și singurătatea procesului. Pentru că, de cele mai multe ori este un proces individual. Proces în care, pe lângă teama necunoscutului apare sentimentul înstrăinării. Sentiment poate mai greu de dus decât al fricii de necunoscut. Și, pe partea cealaltă a drumului, am găsit un alt spațiu care să mă conțină. Alt spațiu pe care să îl consider al meu și în care să îmi simt apartenența.
Și treptat, am realizat că toată zbatearea a fost doar un pas. Natural privit din acest punct. Rădăcini noi cresc pentru a da forță și vitalitate noului început. Sunt recunoscătoare acelor rădăcini ce m-au transformat în ceea ce sunt astăzi, dar am nevoie de noi rădăcini, și este normal să fie așa.
sursă foto: unsplash.com
