Cred că mulți dintre părinții din ziua de azi au făcut cel puțin odată o analiză SWOT. Poate vă sună cunoscută matricea de analiză a punctelor tari, punctelor slabe, oportunităților și amenințărilor. Se aplică în mai toate domeniile. Pentru testarea unei afaceri, a unui produs, a modului de lucru în echipă. Sună ciudat dar o aplicăm inconștient și în relații.
Ce mi s-a părut mereu interesant a fost faptul că atunci când trebuie să completăm o astfel de matrice, majoritatea dintre noi nu avem dificultăți în a găsi punctele slabe și amenințările. Mai dificil ne este să gasim punctele forte și oportunitățile.
Și, în definitiv, este un lucru normal. Natura umană ne face să vedem mai degrabă punctele slabe decât punctele tari. Admirând un obiect de artă vom observa mai degrabă o mică imperfecțiune decât frumusețea întregului ansamblu.
Deloc surprinzător, același principiu se aplică și în relațiile cu copiii noștri. Fiind dotați cu o atenție selectivă, vom ajunge să vedem preponderent greșelile lor. Ce nu au făcut bine, ce ar fi putut face mai bine…
E ușor să cădem în capcana criticii. De multe ori, o facem inconștient, mai ales la adresa copiilor unde simțim că avem și o poziție de putere.
Putem însă să ne raportăm diferit la aceste situații
Cu timp și exercițiu, putem să vedem prin nori razele de soare. Să ne dăm seama că răul este doar o măsură a binelui. Este drept că, în situațiile tensionate, atunci când ne sunt atinse cele mai sensibile corzi, putem rămâne bocați în critică. Stă însă în puterea noastră să facem transferul dintr-un astfel de blocaj către o stare de simplă observare. Să ne creștem capacitatea de a ne concentra atenția asupra aspectelor importante ale relației cu copiii. Și, implicit, ale tuturor relațiilor din viața noastră. Nu este deloc ușor și nici nu se întâmplă peste noapte. Presupune o concentrare forțată a atenției mai degrabă asupra aspectelor pozitive decât a celor negative.
Atunci când se oferă să ne ajute să strângem masa și, din grabă, scapă o farfurie pe jos, să ne concentrăm să vedem mai degrabă entuziamul acestuia de a ne ajuta și nu neîndemânarea sau neatenția lor. Atunci când găsim un colț de perete pictat, să ne concentrăm să admirăm creativitatea copiilor mai degrabă decât nesubordonarea. Bineînțeles că putem discuta cu ei aspectul regulior stabilite în casă legate de scrisul pepereți. Dar această discuție are șanse mai mari de reușită dacă are loc într-un mediu calm și încurajator. Nu într-unul în care există teamă, frică și resentimente.
Și cel mai important, în orice situație, să ne putem întrebarea: Care a fost intenția lui când a făcut asta? Și-a propus să spargă o farfurie, sau a vrut să ne fie de ajutor? Și-a propus să strice un perete sau a vrut să ne bucure privirea cu un desen? Și apoi să ne gândim dacă, la vârsta lor, au capacitatea fizică si psihică de a face lucrurile respective precum un adult, sau de a anticipa consecințele acțiunilor pe care le fac?
La rândul lor, copii, primind un feed-back bazat pe iubire, apreciere și asertivitate, își vor schimba comportamentul din interior. Și nu vor rămâne blocați în critică refuzând să mai facă anumite lucruri de teamă că nu le vor face bine.
Cum putem influența calitățile sau punctele tari ale copiilor?
Trebuie să știm de la bun început că temperamentul, ce determină modul în care copiii fac anumite lucruri, este transmis 100% genetic. Și că dacă lipsa de obediență a copilului este cea care ne supără atunci ar trebui să ne uităm puțin și la noi. Și că acesta reprezintă 30% din personalitatea lor. 10% o reprezintă aptitudinile și talentul cu care s-au născut, dar care la rândul lor, trebuie activate educațional pentru a se dezvolta.
Restul de 60% îl reprezintă caracterul, acea parte foarte importantă a personalității copiilor ce se formeaza în copilarie și ulterior în viața de adult. Și el se formează prin ceea ce văd la părinții lor, prin modelele educaționale ce le primesc, prin conduita morală și socială ce o au ca și exemplu. Mare parte din caracter este influențat de capacitatea noastră de a vedea minunea din ei.
Cu alte cuvinte, cu toții ne naștem cu anumite atitudini, aptitudini și talente. Iar modul în care ne dezvoltăm aceste aptitudini și modul în care putem învăța să ne raportăm la lumea din jurul nostru, ține de exemplele și susținerea pe care o avem din partea părinților.
Grea responsabilitate pentru noi, parinții, nu este așa?
Dar dacă am privi-o în termeni de oportunitate și nu responsabilitate? Dacă am conștientiza că atunci când ne concentrăm pe aptitudinile și capacitățile copiilor, generăm în aceștia un efect de multiplicare? Dacă privim atitudinea copilului și din perspectiva acelor situații în care această atitudine îl va ajuta în viață? Dacă devenim conștienți că această atitudine a noastră activează neuroplasticitatea creierului copiilor? Și astfel, căile neuronale responsabile de manifestarea acestor aptitudini, se dezvoltă, devenind preponderente?
Concret, ce putem face?
- Să le oferim atenție copiilor căutând să descoperim în aceștia punctele forte pe care le manifestă, intențiile bune din spatele unui comportament mai puțin adecvat
- Să îi încurajăm să participe la cât mai multe activități din diverse domenii. Iar dacă se vor plictisi repede de o anumită activitate să nu privim asta ca pe o inconsecvență, ci ca pe o oportunitate de a descoperi, prin altă activitate, alte aptitudini.
- Să le observăm, cu deschidere și relaxare, activitățile. Și acolo unde vedem motivație și entuziasm să îi implicăm în aprofundarea lor. Pe lângă modul în care ei se exprimă referitor la aceste activități, un indicator foarte bun al implicării lor, este capacitatea de a-și menține atenția focusată pentru mai mult timp. Priviți-i cu atenție și observați când devin realmente absorbiți de ceea ce fac.
- Să avem mai multă înțelegere față de ei. Așa cum ne acceptăm greșelile noastre așa să le acceptăm și pe ale lor.
Cu toții apreciem când ne este evidențiat mai degrabă ceea ce am făcut bun decât lucrurile pe care nu am reușit să le facem. De ce nu am începe asta cu copiii noștri?
sursă foto: unsplash
