Într-un popor în care expresia “să moară capra vecinului” a devenit pe bună dreptate emblemă națională, pare total anacronic, dar și empatia și compasiunea au aceași destinație.
Sunt studii care arată că ne este mult mai ușor să manifestăm aceste sentimente față de alte persoane, mai ales față de cele din mediul familial, decât față de propria persoană.
Și am văzut de multe ori, în diverse contexte, oameni ce arătau un comportament plin de compasiune față de situația în care se aflau alte persoane apropiate. Surprinzător însă, atunci când majoritatea dintre aceste persoane fuseseră și ele în situații similare, comportamentul a fost cu totul altul. Arătau acum înțelegere față de programul aglomerat al altora, față de responsabilitițile altora, față de grijile și problemele altora. Și cu toate astea, nu vedeau că și ei se confrutaseră sau se confruntau cu aceste probleme. Și față de ei nu aduseseră acceptarea și înțelegerea, ci presiunea, judecata și vinovăția.
Este mai ușor să îi înțelegem pe alții decât pe noi
Și există o justificare pentru asta. Puțini dintre noi am crescut acceptându-ni-se greșelile, fiind încurajați să le privim ca pe oportunități de învățare, fiind iubiți pentru ceea ce suntem și nu pentru ceea ce facem. Am crescut fiindu-ne indus un comportament puternic competitiv.
De mici ni s-a transmis mesajul că ceea ce poate fi acceptat la alții nu poate fi acceptat și în cazul nostru. Că imaginea noastră trebuie să fie una perfectă. Vă sună cunoscut expresia “Șterge-ți lacrimile și mergi mai departe?” sau “Nu trebuie să știe lume de problemele pe care le ai tu!”? Cu siguranță mulți dintre noi le-am auzit destul de des. Și ne-am făcut mari, am ajuns la casa noastră, doar că vocea critică a venit cu noi și ne însoțește peste tot.
Mă bucură însă să văd că mulți dintre noi avem capacitatea de a arăta compasiune față de alții. Asta nu arată decât că avem această capacitate și că tot ceea ce trebuie să facem este să o exersăm și asupra noastră.
Deși poate părea ușor la prima vedere, aici este mult de muncă. Și de aici începem cu adevărat schimbarea. Să învățăm să ne acceptăm așa cum suntem, să ne înțelegem stările prin care trecem în anumite momente, să ne îmbrățisăm și să ne iubim chiar și în momentele mai puțin bune. Și, totodată, să ne permitem să primim aceste lucruri și de la alții. Pentru că, pe cât de ușor ne poate fi să arătăm compasiune față de alții, ne este însă foarte greu să primim compasiune din partea altora. Privim acest comportament și gesturile aferente ca pe o recunoștere a propriei vulnerabilități. Iar mulți dintre noi pun un mare semn de egal între vulnerabilitate și incapacitate.
A fi vulnerabil este văzut ca un semn de neputință. Pentru că ne întorcem iar la vocea critică care spune: “Îți este teamă, ai greșit, nu ești pregătit, ești copleșit? Însemnă că nu ești în stare!”. Uităm că suntem oameni, cu toții. Și că nimic din ceea ce este uman nu ne este străin. Cu toții trăim momente de nesiguranță, de teamă, de eșec. Acceptându-le ca făcând parte din normalitatea vieții noastre, facem loc autocompasiunii și compasiunii primite de la ceilalți. Și cred că acesta este cel mai mare dar pe care ni-l putem face. Să ne permitem să ne acceptăm și să ne iubim așa cum suntem.
Întrebarea pe care mi-o pun mereu și o pun și celor cu care lucrez și care sunt în această situație este:
Dacă o persoană dragă din viața ta ar trece prin așa ceva, ce sfaturi i-ai da? Cum ai alege să fii alături deea?
Și țin să imi amintesc și să le amintesc mereu că nimeni nu este perfect, că de multe ori e bine să ne deschidem inima și către noi nu doar către ceilalți.
Că de multe ori acestă rezistență pe care o opunem judecându-ne și pedepsindu-ne, nu face decât să ne blocheze și mai mult în acea stare. Că acceptarea și îmbrățișarea situațiilor în care suntem, cu răbdare și compasiune, ne oferă acel spațiu și calm din care putem vedea lucrurie în altă perspectivă.
sursă foto: unsplash.com
