Senzația pe care încep să o trăiesc alături de un copil ce se apropie cu pași repezi de adolescență este, aceea pe care am avut-o jucând un joc pe un simulator de zbor.
Mai exact sentimentul pe care l-am avut când controlul a fost preluat de către calculator, fără să fiu anunțată. Inițial nu am înțeles ce s-a întâmplat și încercam din răsputeri să fac avionul să răspundă comenzilor mele. Mă simțeam neputincioasă, mă concentram și mai mult, trăgeam și mai tare de manșă. Apăruse frustrarea, mîinile mi se încleștaseră pe manșă, picioarele erau blocate în pământ. Eram atât de blocată în ideea de a face avionul să răspundă comenzilor mele, încât nu mai aveam capacitatea să realizez că altceva se întâmpla de fapt.
A durat ceva această luptă. Până când am realizat că am pierdut controlul. Si atunci m-am relaxat. Am eliberat manșa și am privit zborul avionului. Cu o traiectorie clară, un zbor sigur, ocolind obstacolele. Eu devenisem spactator, si toată acea încrâncenare ce mă cuprinsese cu câteva secunde înainte au lăsat loc calmului și relaxării. Aveam capacitatea de a privi și a învăța din mișcările automate ale calculatorului de bord.
Cam așa și viața cu un adolescent în devenire. Nu doar ea devine adolescent, ci și eu devin alături de ea mamă de adolescent. Mamă de adolescent ce învață să elibereze manșa. Ce învață să treacă de la dorința de control la plăcerea observației. De la stres și înverșunare, la calm și relaxare. Nu se întâmplă în câteva secunde, ca la simulatorul de zbor. E nevoie de timp. Apar recăderi. Dar odată cu ea mă transfor și eu. Astfel încât să ne putem dezvolta împreună. Chiar dacă există momente de încordare, de calibrare, de testare. Încetul cu încetul nu mai este însă o luptă pentru control. Devine o schimbare continuă pentru armonizare.
Ce mă ajută pe mine în aceste momente?
Aleg să nu mă poziționez pe picior de război, indiferent cât de puternice îmi sunt testate abilitățile de autocontrol emoțional. Caut în fiecare reacție a mea factorul declanșator. Care anume dintre experiențele mele din copilărie sau ce nevoie nesatisfăcută a mea sunt acum scoase la lumină de comportamentul fiicei mele? Este un sentiment pe care l-am mai trăt, este o convingere cu care am crescut, este nevoia mea de control? De multe ori această reflecție m-a făcut să conștientizez că nu era atât despre ea cât era despre mine. Îmi amintesc mereu că este un copil, adolescent în devenire, cu procese mentale încă în dezvoltare și fără experiența mea de viață.
Atunci când mi se pare că nu înțeleg muzica pe care o ascultă fiica mea (ceea ce nu prea se întâmplă pentru că a cam crescut cu muzica noastră și și-a creat niște gusturi asemănătoare, ceea ne face și pe noi să ne placă muzica ei), îmi amintesc că nici ai mei nu cred că au înțeles la rândul lor cum, crescând cu Pink Floyd în casă, alegeam totuși să dansez isteric pe Coco Jumbo (da, se mai întâmpla!).
Și îmi mai amintesc că deși am dansat pe Coco Jumbo și Macarena, acestea erau excepții pe care le trăiam având capacitatea de a înțelege “greutatea” unui anumit stil muzical. Când mă uit inițial cu groază că afară sunt -3 grade Celsius și ea ar pleca cu teniși si sosete pe gleznă, îmi amintesc cum o șocam mereu pe mama plecând în mijlocul iernii cu bluze scurte și blugi cu talie joasă.
Îmi amintesc că adolescenții sunt acei nebuni frumoși ce își exprimă pofta de viață prin extreme. Așa cum bine spunea Nichita Stănescu:
Această mare e acoperită de adolescenți
care învață mersul pe valuri, în picioare,
mai rezemându-se cu brațul, de curenți,
mai sprijinîndu-se de-o rază țeapănă, de soare.
Fac un efort constant să îmi amintesc de mine la vârsta ei. Ce făceam, cum eram, care era contextul de atunci și care este cel de acum? Atunci când mi se pare că pierde timpul pe grupul de socializare discutând nimicuri, îmi amintesc cum și eu stăteam în fiecare zi în spatele blocului dezbătând aceleași subiecte zilnic. Ea nu mai are spatele blocului dar nevoia de a discuta cu cineva de vârsta ei a rămas.
Când îmi răspunde monosilabic sau dă ochii peste cap atunci când îi atrag atenția asupra unui lucru(majoritatea adolescenților își manifestă astfel dezinteresul sau dezacordul), mă transpun în locul ei. Cât de important este pentru ea ceea ce eu insist ca ea să înțeleagă? Dacă este, are deja capacitatea de a înțelege importanța acestui lucru?
Când face câte un lucru greșit dicutăm acest aspect, fără să o invinovățesc, explicându-i astfel încât să înțeleagă de ce nu este bine ce a făcut. Mă asigur astfel, că înțelegând problema, fără să fie pusă în situația de a se apăra de furia mea, data viitoare va proceda altfel
Atunci când simte nevoia de intimitate, când se refugiază în spațiul ei, am învățat să îi respect această dorință, idiferent de nevoile mele din acel moment. Pentru că da, toată această despindere doare. Sunt convinsă că și pe ea o doare. Dar este foarte necesară. Dacă îmi doresc ca ea să de vină un adult independent, responsabil, capabil să ia singură decizii, să trăiască fericită cu deciziil pe care le-a luat, e nevoie ca ea să se desprindă de mine. E nevoie ca eu să înțeleg că rolul meu până acum atât de evident, trebuie să se manifeste in umbră. Să devin acea umbră și spațiu la care ea poate reveni oricând.
E greu să stai în umbră, mai ales pentru o ființă solară. Dar umbra mea știu că o poate ajuta pe ea să se obișnuiasca cu razele puternice de soare, fără a o feri din a sta față în față cu el.
O iubesc! Enorm de mult! Și oricând apar situații tensionate acest sentiment răsare între noi. Și mă face să văd această ființă minunată ce se transformă sub ochii mei.
Concluzia de până acum este că nu este ușoară viața cu un adolescent. Este însă o perioadă în care și noi, părinții, putem alege să învățăm ceva. În primul rând să ne privim pe noi cu compasiune și pe ei cu empatie. Astfel încât, uitându-ne în urmă, să ne fi bucurat de această perioadă.
sursă foto: unsplash.com
